Pufulita este prezentata admirabil in "Sanatate din farmacia Domnului" de Maria Treben
"Am primit odata o scrisoare de la un tata de familie in care scrie textual: „Va implor cu mainile impreunate si ridicate, poate imi mai puteti indica un drum inapoi spre sanatate si darui familiei mele, care sufera din greu alaturi de mine, un tata sanatos."
Inainte imi evoca drumul suferintei sale: in anul 1961 devine acuta o prostatita cronica (inflamatie cronica a prostatei) din cauza imbaierii intr-o apa care continea radiu. A umblat din spital in spital, dar nici un medic nu l-a operat; era disperat. La fiecare scaun elimina sange si puroi. Din cauza numeroaselor medicamente a capatat ulcer duodenal si o afectiune grava la ficat, iar flora intestinala i-a fost distrusa. Era mai aproape de moarte decat de viata si a trebuit, la indicatia doctorului, sa suspende orice medicament. Apoi a fost operat, dupa cum scrie, pe cale electrica, in ciuda operatiei, inflamatiile au ramas pana astazi. Medicamentele si injectiile i-au inrautatit din nou starea. A recurs la ceaiul de urzici si la ceaiul diuretic care i-au ameliorat boala in asa masura, incat astazi poate lucra din nou. De acest drum chinuitor ar fi fost probabil crutat mult incercatul tata de familie daca ar fi stiut de pufulita-cu-flori-mici care poate vindeca din temelie bolile de prostata.
Pufulita-cu-flori-mici, necunoscuta pana acum ca planta medicinala si nementionata in nici o carte obisnuita despre plante medicinale, a intrat abia prin prezentarea din prima editie
a brosurii mele „Sanatate din farmacia Domnului" intr-un adevarat mars triumfal ca planta medicinala contra bolilor de prostata, in cel mai scurt timp a devenit cunoscuta in intreaga Europa si in afara ei, nu in ultima instanta din cauza ca a ajutat deja multi oameni in maladiile sus mentionate, in ultima vreme apare si in cartile despre plante medicinale si revistele de specialitate.
Din cauza numeroaselor varietati ale acestei flori s-a ivit insa o anumita incertitudine. Dintre subspeciile cu actiune tamaduitoare trebuie insirate urmatoarele: carlige sau racitoaica (Epilobium roseu), pufulita-cu-flori-mici (Epilobium parviflorum), puflulita (Epilobium montanum), numita si fata-n fata, pufulita-verde-inchis (Epilobium obscurum), pufulita lanceolata (Epilobium lanceolatum), pufulita-de-colina (Epilobium collinum), pufulita-de-mlastina (Epilobium palustre), Pufulita-de-pietris (Epilobium fleischer) si pufulita-alpina (Epilobium anagallidifolium).
Varietatile tamaduitoare se recunosc toate dupa florile lor mici in culori rosietice, roz pal sau albicioase. Ele stau ca batute-n cuie pe silicvele (fruct capsula) lunguiete, inguste, din care tasnesc la plesnire semintele pavoazate cu peri albi, asemanatori bumbacului.
In Tirol, pufulita este cunoscuta in mod surprinzator sub numele de „Frauenhaar" = parul femeii.
Din varietatile enumerate si care au putere lecuitoare se colecteaza intreaga planta, deci tulpina, frunze si flori, cu grija ca planta sa fie culeasa din mijloc - de altfel, ea se rupe foarte usor, pentru ca sa poata forma noi mladite laterale. Ceea ce s-a cules se taie cat este in stare proaspata.
Din ceaiul de plante se beau, si in cazurile cele mai grave, numai 2 cesti pe zi, si anume 1 ceasca dimineata, pe stomacul gol, si 1 ceasca seara. Acest lucru nu inseamna insa ca se poate renunta la controlul medical. Oricum, sfatul medicului trebuie cerut in orice boala grea.
Doua subspecii de Epilobium, care pot fi doar cu greu confundate cu celelalte soiuri cu flori mici, nu au voie sa fie colectate. Este vorba de cea numita rascoage, limbricas, pufulita sau sburatoare (Epilobium hirsutum) si de sburatoare (Epilobium angustifblium). La prima dintre ele, florile ajung de marimea unghiei degetului mare si stralucesc purpuriu. Ea se gaseste adesea in stocuri mari, stufoase, pana la 150 centimetri inaltime, in si langa apele putin adanci; tulpina si frunzele sunt carnoase si acoperite usor cu par pe partea inferioara.
Cunoscutul botanist austriac Richard Wili-fort, care cunostea foarte bine pufulita ca planta de leac, nu o mentioneaza in cartea sa. Ar putea, dupa cum a sustinut el! sa fie confundata cu rascoagele (Epilobium hirsutuM); acestea au, insa, spre deosebire de pufulita-cu-flori-mici, niste flori cel putin de cinci ori mai mari, tije si frunze mai carnoase, 6 inaltime sensibil mai mare si declanseaza un efect contrar.
Sburatoarele (Epilobium angustifolium) cresc inalte de 150 centimetri si prefera luminisurile, lizierele si vecinatatea tufisurilor de zmeura. Florile mari, de culoarea purpurei, sunt dispuse in ciorchini lungi, piramidali, neandesati pe o tulpina rosietica la baza. Florile acestei varietati foarte des intalnite stralucesc in timpul infloririi, formand niste suprafete rosii ca focul. Denumirea germana populara „Unholdenkraut" = iarba-diavolului este, cred, un indiciu destul de clar ca nu poate fi folosita contra prostatitei
Eram femeie tanara cand socrul meu a murit in puterea varstei de hipertrofie a prostatei, deci de o marire patologica a prostatei. Un vecin care era expert in materie de plante medicinale mi-a aratat aceasta pufulita-cu-flori-mici, spunandu-mi: „Daca socrul dumneavoastra ar fi baut ceai din aceasta planta, astazi ar mai fi fost in viata. Tineti-o minte! Sunteti femeie tanara si puteti ajuta multi oameni cu ea."
Dar dupa cum se intampla cand esti tanar si sanatos, nu m-a mai preocupat aceasta planta. Nu la fel a facut si mama! Ea a cules-o in fiecare an si a ajutat multi oameni suferinzi de vezica urinara si de rinichi. Forta sa curativa este atat de mare, incat adesea inlatura fulgerator toate supararile si durerile legate de bolile de prostata. Au existat cazuri cand oamenii se aflau in preajma operatiei si nu puteau urina decat picatura cu picatura; o singura ceasca a si adus o usurare. Ceaiul trebuie baut, bineinteles, mai mult timp, pentru a obtine o reala insanatosire.
Mi-a relatat odinioara mama mea despre un pacient care suferise deja trei operatii de cancer vezical - cancer vezical dovedit clinic - si care se gasea intr-o stare fizica foarte proasta. L-am sfatuit sa bea ceai de pufulita. Am aflat ulterior de la medicul sau ca s-a vindecat. Era pe vremea cand inca nu ma ocupam de plantele medicinale. Aceasta vindecare m-a impresionat profund. Mama mea m-a rugat deseori sa nu uit niciodata sa culeg aceasta planta medicinala cand ea n-o sa mai fie in viata, in 1961, de ziua Intrarii Maicii Domnului in biserica, a murit mama mea cea draga si eu am uitat in vara aceea sa adun pufulite.
In cabinetul de consultatii al medicului meu am aflat ca un barbat pe care-l cunosteam zacea fara sperante in spitalul nostru, bolnav de cancer vezical. „Nu", am exclamat, „acest barbat vrednic n-are voie sa moara!" M-am gandit la pufulita. Medicul, desi avea o atitudine pozitiva fata de plantele medicinale, a fost de parere ca in acest caz nu mai putea ajuta nimic. Eu nu culesesem insa pufulite si m-am gandit cu groaza ca la mijlocul lui octombrie totul o fi ofilit si uscat. M-am dus totusi sa caut. Stiam un loc unde infloreau in timpul verii.
N-am mai gasit, ce-i drept, decat cateva tulpini vestejite, pe care le-am cules totusi, le-am taiat marunt si le-am trimis sotiei bolnavului. I-a dat sa bea 2 cesti pe zi, una dimineata si una seara, si dupa 14 zile am aflat de la medic, printr-un anunt telefonic, ca in starea bolnavului survenise o mare schimbare in bine. Mi-a spus razand: „Deci plantuta ta ajuta!" De-atunci am putut ajuta sute si sute de oameni, asa cum imi spusese odinioara batranul din locul meu natal: „Tineti minte aceasta planta; puteti ajuta multi oameni cu ea."
Un farmacist din Munchen mi-a aratat intr-o carte veche si groasa de farmacie locul in care in jurul anului 1880 pufulita mai era consemnata in mod oficial. Medicamentele chimice au izgonit-o total. Prin prelegerile mele, drumetiile in scopul descoperirii plantelor medicinale si publicatiile mele, pufulita a devenit din nou cunoscuta in toate rindurile populatiei, indrumarile mele gasesc ecou puternic in sufletele multor oameni, caci pretutindeni unde ajung cu sotul meu in drumetiile noastre, fie in munti, pe drumuri de padure, la margini de paraie, fie in luminisuri vedem, spre bucuria noastra, ca a fost culeasa numai mladita centrala a pufulitei, in scopul de a cruta planta. Oricine cunoaste aceasta planta medicinala o apreciaza si o apara de pieire, culegand-o astfel cu multa bagare de seama. Planta mai creste, dupa cules, inca de 2-3 ori. Daca rizomul ramane in pamant, atunci va inmuguri din nou in primavara urmatoare.
Aflu cu bucurie din scrisori ca in multe gradini pufulita-cu-flori-mici creste acum printre capsuni, legume si arbusti decorativi, inainte era smulsa din pamant ca orice buruiana suparatoare. Cator suferinzi le-ar fi putut aduce in acest rastimp vindecare si un nou curaj de a infrunta viata!
O scrisoare din Schwarzwald: „Cumnata mea a fost tratata de un cancer al or¬ganelor pelviene cu raze care i-au daunat, provocandu-i o fisura in intestin si in vezica. A capatat asemenea dureri vezicale, incat medicul a fost nevoit sa-i prescrie morfina. Atunci am cautat dupa ilustratia dumneavoastra din «Farmacia Domnului» pufulita-cu-flori-mici, am descoperit-o si dupa o saptamana de cura cu ceai, toate durerile au disparut. Acestea sunt minunile din farmacia Domnului!"
Multi dintre cei care sufera de prostata se pot insanatosi cu ajutorul pufulitei-cu-flori-mici, deseori chiar fara sa mai fie nevoie sa se opereze. Daca operatia s-a efectuat deja, ceaiul de pufulita inlatura usturimile si celelalte inconveniente care se ivesc de multe ori ulterior. Trebuie consultat insa in orice caz medicul.
MOD DE FOLOSIRE
Prepararea ceaiului: Se opareste 1 lingurita (cu varF) de plante cu 1/4 litru de apa si se lasa sa stea putin. Numai 2 cesti pe zi - prima, dimineata, pe stomacul gol, iar a doua, seara, 1/2 ora inainte de cina.
Pufulita ajuta (de dr. Dirk Arntzen, Berlin)
O scrisoare de la dr. Arntzen, medic practician, antropozof: „La baza urmatoarei evocari sta o intelegere a plantelor, asa cum a fost ea stimulata de Rudolf Steiner si dezvoltata in continuare de diferiti biologi si botanisti.
Aceasta intelegere este de fapt o imagine si se numeste: «Omul invers triarticulat».
Asta inseamna ca radacina corespunde organizarii nervi-simturi, deci mai ales capului omului, zona frunzelor - sistemului central, ritmic,
iar zona flori-fruct, partii metabolism-membre.
Aceasta reprezentare, ca toate lucrurile vietii, nu se poate aplica mecanic. Ea trebuie prelucrata in mod individual pentru fiecare planta in parte si invers, si pentru fiecare pacient in parte. Dar, odata existenta, chiar daca este inteleasa mai intai doar pe baza catorva exemple, ea ofera un fundament solid, temeinic pentru intelegerea «relatiilor» dintre om si planta, care altfel raman intotdeauna putin neclare.
Principiul acestui procedeu va fi ilustrat pe baza unui exemplu. Sa luam Hamamelis virginica. Aici, florile apar iarna direct din scoarta. Nu are loc legatura normala prin frunza.
Scoarta trebuie considerata ca apartinand zonei minerale a radacinii.
Avem deci o situatie in care «principiul metabolic» al florii da direct de «principiul nervi-simturi» al radacinii si scoartei, fara a trece prin echilibrarea «sanatoasa, normala» prin frunza.
Aceasta situatie exista si la om (si natural, la animal), de exemplu in cazul ranii, dar mai ales in zona anala. Hamamelis este un model pentru rana, pentru hemoroizi. Aceasta planta poate trai cu aceasta situatie o viata intreaga, fara sa insemne ca se imbolnaveste; s-ar putea chiar spune ca ea traieste din si prin aceasta situatie de exceptie. De aceea, planta poate deveni un mijloc de leac pentru noi. Caci ne arata cum putem jongla o viata intreaga cu o situatie anumita, care exista, fara a ne imbolnavi. Si intrucat astfel de «situatii» sunt realitati ale vietii, deci deja ceva spiritual, nu este atat de mult vorba de materialitate, de substanta, ceea ce poate da o explicatie pentru efectul diluarilor homeopatice (potente).
Si acum referitor la Epilobium, pufulita Mariei Treben. Aceasta planta se caracterizeaza mai ales prin faptul ca ceea ce este considerat la inceput drept o tulpina florala mica si nevinovata este in realitate un ovar de fruct hipogin care, asa cum e normal la un fruct, se umfla sensibil dupa inflorire, se decoloreaza si creste in lungime. Toamna sunt eliberate apoi semintele inconjurate in abundenta de bumbac.
Pufulita in toate varietatile sale este o planta relativ raspandita. Planta infloreste si rodeste destul de puternic, adica se desfasoara destul de puternic in acest domeniu; frunzele, tulpina si radacina devin in schimb mai putin importante, mai neinteresante in comparatie cu aceasta.
Totul raportat la om inseamna: Putem cauta efectul principal in partea de jos a omului, din care fac parte in mod esential organele urinare si de reproducere. Prin alte reflectii se poate oarecum exclude zona intestinala (acestea sunt mai cu seama plantele cu gust amar).
Ovarul de fruct ca parte esentiala, batatoare la ochi se afla spre inauntru. Prin acest lucru se poate intelege faptul ca in el se vede clar un raport pozitional cu prostata. Dezvoltarea fructului toamna te duce cu gandul si la toamna omului, omniprezenta sa - la o «boala» cam la fel de frecventa.
Ceva foarte asemanator se intalneste la pepene, la dovleac: ovar de fruct hipogin, marire uriasa dupa inflorire si, ca sa spunem asa, in mod necesar, actiune asupra organelor urinare.
La fel si la para (Pyrus).
Si pentru specialisti: Hypoxis rooperi are tot ovar de fruct hipogin.
Demn de remarcat este fenomenul ca anumite plante urogenitale importante, ca plopul, ca bumbacul (Gossypium), prezinta si ele o formatie cu aspect de bumbac puternica, batatoare la ochi. Explicatia acestui fenomen inca nu s-a gasit.
Cea mai eficace, asa cum scrie si Maria Treben, este prepararea ceaiului. Acest mod de preparare aromat, apos da puterilor tamaduitoare si directia speciala catre partea de jos a omului cu aparatul sau urinar.
Si, ceea ce este cel mai important, pufulita ajuta! Multe multumiri redescoperitoarei acestei plante medicinale din farmacia Domnului, pana acum neglijate."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu